Mă gândesc de mult să scriu articolul acesta. Suprinzător e că în momentul în care am început să pun cîteva idei pe foaie, mi-a scris o clientă veche (devenită prietenă) că Chubb al ei a murit subit în ziua respectivă. Cu două săptămâni în urmă murise un drag client care a fost alături de noi de la începuturi și care m-a făcut să mă îndrăgostesc de meseria aceasta. Bijou avea 17 ani și venea la Lofty de 15 ani.

Am trăit și eu pierderea propriului câine într-un accident urât. Evenimentul m-a destructurat, dar m-a făcut și să vreau să înțeleg ce se întâmplă cu noi atunci când ne moare câinele. De ce se trăiește atât de greu pierderea?

 

Primul aspect la care putem să ne uităm este acela că patrupedul reflectă o zonă interioară din noi care are legătură cu o parte mică, vulnerabilă, neumanizată, capabilă de iubire lipsită de ambivalență. Ne pune deci în contact cu propria noastră inocență pe care putem să o accesăm atunci când suntem în prezența lui – prin joacă, bucurie, mișcare și iubirea pe care o simțim.

 

În același timp coexistă – pe lângă această parte mică pe care o putem asemui unui bebeluș – și o parte maternă pe care reușim să o dezvoltăm atunci când avem un câine în viața noastră. Cred că diada câine-om reface diada bebeluș-mamă (la nivel de diamică internă) în care ”părintele” câinelui nu mai primește (așa cum se întâmplă cu un bebeluș real) răspunsuri ambivalente – mă refer aici la faptul că patrupedul nu simte  cu aceeași intensitate vinovăție, rușine – afecte care se trăiesc greu psihic pentru om. Neprimind acest răspuns se creează o legătură emoțională ideală intern în care părți mai umbroase, specific umane nu au loc.

Iată cum moartea unui câine este și pierderea unei relații ideale afectiv, relație la care tânjim deseori să o avem cu oamenii apropiați nouă.

Capacitatea de a trăi pierderea. Așa cum am arătat mai sus, ceea ce pierdeam este și un ideal, iar durerea este pe măsura acestuia. Moartea angrenează și pune în mișcare mecanisme vechi, trăiri din trecut care implică acele părți din noi care au legătură și cu prima relație de atașament de la vârste mici. Felul în care ne-am organizat intern în primii ani de viață dictează și capacitatea noastră de a face față pierderii. Pierderea e o constantă pentru noi de la momentul nașterii, de când ieșim din spațiul protector intrauterin, apoi prin dezidealizarea continuă la care suntem supuși – coborârea de la nivelul de centrul universului (așa cum se simte copilul), la a fi umani și a accepta existența cu implicațiile ei de bine și rău. Deci apariția morții ne poate face să regresăm la aceste prime momente în care am făcut primii pași în trăierea pierderii. Vom primi o oglindă bună și vom vedea ce se întâmplă în viața noastră internă când o parte așa frumoasă din ea dispare.

 

Freud vorbește într-un articol celebru ”Doliu și melancolie” despre trăierea pierderii. Pe scurt – doliul este un proces normal în care simțim durere, plângem, acordăm timp să trăim afectele care vin odată cu moartea. Este o desprindere necesară și sănătoasă față de obiectul pierdut, dar care permite apoi restructurarea interioară; și melancolia, o formă patologică care se simte ca o agonie interioară, în care capacitatea de a recrea o coerență și o structură funcțională, nu mai e posibilă – ea arată ca o durere fără un obiect clar – e chiar depresia.

Pierderea câinelui ne poate arunca într-un moment psihic de genul acesta și riscul să ajungem acolo este cu atât mai prezent cu cât vorbim de o formă de atașament primară, pe care așa cu am arătat, câinele ne-o poate oglindi.

 

Ce pierdem?

O relație ideală caracterizată de afecte pozitive.

Oglindirea unei părți inocente din noi. Aici e important de văzut că dacă dispare câinele, noi încă mai putem păstra acea parte chiar și în absența lui. Și cred că e o chestiune de a-i face onoare prin a folosi în continuare legătura interioră cu iubirea, joaca, bucuria, atingerea, vitalitatea.

O ființă vie cărei nu putem să îi reproșăm nimic.

O poveste, amintiri, obiceiuri zilnice – pe care va trebui să le înlocuim cu altceva. (Nu cu un alt câine și nu imediat.)

Iubirea în forma ei pură și necondiționată.

 

Dacă ai trecut sau treci printr-o astfel de pierdere, să știi că nu ești singur/singură. Știu că e un moment devastator și că te simți inadecvat pentru că cei din jur nu înțeleg – ”e doar un câine” – nu e așa. Deși nu cred în sfaturi date pe social media în momente critice de durere și știu că fiecare are procesul lui pe care îl va trăi diferit, totuși vreau să îți spun să ai răbdare cu durerea ta, să încerci să primești ajutorul apropiaților, să  privești cu atenție și compasiune partea din tine care simte vinovăție, să nu îți iei alt câine imediat. Trăiește-ți durerea, e justificată.

In loving memory of my dog Filou and our good friends Chubby, Bijou, Pepsi, Sugar, Lady. All the love for their good hearted and amazing moms. 

 

Text de:

Elena Negrilă

Co-fondator Lofty Pets &

Psihoterapeut în formare